A murit Stolcanu

Azi a murit Stolcanu. A căzut de la douăzeci şi ceva de metri de pe Malu Alb chiar pe asfaltul drumului care trece pe sub. Arunca cu pietre în lacul de la baraj şi s-a apropiat prea mult de margine. Fratele lui a apucat să-l prindă de mână dar Stolcan a alunecat din cauză că era uleios pe mâini de la grătar. Ciudată chestie că tocmai ieri am fost cu Stolcanu şi Scociu la Malu Alb şi tot aşa am aruncat cu pietre în lac să vedem care aruncă mai departe. Stolcanu s-a ofticat pe mine că începusem să descriu tot felul de mâncăruri delicioase făcute de bunică-mea, iar lui îi era foarte foame. Mi-a zis să mă opresc, dar eu am continuat numai aşa de-al dracu şi mi-a dat una în faţă iar eu am plecat şi m-am dus acasă. Dar chiar înainte să plec l-am înjurat ca la uşa cortului. Acum îmi pare rău, dar ieri îl uram.

Eu, Scociu şi Gongaru ne-am dus pe la el pe-acasă să-l petrecem pe ultimul drum. Stolcanu era întins într-un sicriu în mijlocul sufrageriei. Era foarte palid şi avea pungi negre sub ochi. Nu mai văzusem morţi până acum, în afară de străbunica mea de la mine de la ţară. Dar ea era bătrână rău. Mama lui Stolcanu era chiar mai palidă decât el. Ca o fantoma aproape (deşi n-am văzut până acum una). Am auzit oamenii şoptind că pe fratele lui Stolcanu o să-l ducă la ospiciu. Am încercat să-l calmăm dar el plângea tot timpul. Avea capul roşu ca o căpşună şi îi mirosea gura foarte urât. Nu cred că se spălase pe dinţi de la accident. Oricum, Stolcanu merită o poezie de bun rămas:

Sânge pe Malul Alb

Era prea tânăr
Dar aşa era şi străbunica mea
Şi aşa voi fi şi eu
În faţa morţii